Am tot ratat cu gratie fiecare impromptu al trupe byron, însa marti am ajuns la Clubul Taranului Român sa vad minunea. Mai exact nebunia, fiindca ce se-ntâmpla pe scena aproape trei ore e nebunie curata: nimic nu se cânta cum trebuie, si nu în sensul în care s-ar cânta prost. Ci în sensul în care toate piesele – ale trupei sau ale altora – sunt altfel decât le stie lumea. Sunt foarte altfel: revoltator, amuzant sau incredibil de diferite de versiunile lor originale. Pe scena e o joaca continua care degenereaza uneori în ticneala. Daca exista o trupa rock la noi care sa abordeze muzica cu libertatea unui ansamblu de jazz, atunci trupa aceea se cheama byron.
