Pentru mine cel mai atractiv moment al festivalului Jazz In The Park a fost Nik Bärtsch. Pianistul elvețian ajungea în sfârșit la Cluj, oraș în care și-ar fi dorit să cânte de 20 de ani…
Concertul său, alături de grupul Ronin, a debutat răvășitor, furtunos și s-a încheiat la fel de intens, cu un bis de aproape 25 de minute. O asemenea experiență hipnotică și surprinzătoare ar fi trebuit trăită de mai mulți melomani, indiferent că sunt sau nu prieteni ai jazz-ului.
În fine, câteva fotografii de la concertul din Form Space – nu multe căci, după foarte multă vreme dorința de a absorbi muzica a fost mai mare decât cea de a surprinde în imagini ceea ce s-a întâmplat pe scenă.
În încheiere, o secvență video cu Ronin-ii:
O trupa franceza – Transe Express – precede proiectia unui documentar despre lumea circului la editia 2016 a TIFF-ului. Bontida, 28 mai 2016.
In mod normal nu ma entuziasmez cand e vorba despre formatii tribut, dar auzisem din mai multe parti ca Speak Floyd trebuie auziti. Asa e – daca sunteti ascultatori de Pink Floyd, cred ca interpretarea pieselor clasicei formatii de catre clujenii Speak Floyd va va produce emotii pozitive!
Excelent concert vedeam aseara la Cluj cu Tonbruket, proiectul contrabasistului pe care-l urmaream acum 10 ani la Timisoara in trioul lui Esbjorn Svensson…
Grupul Jazzybirds lansa primul disc cu compozitii proprii (On The Road) pe 26 aprilie la Opera Maghiara din Cluj. Desi – ca sustinator al scenei muzicale autohtone – am “aparut” pe diverse discuri (fara sa cant vreodata ceva), de regula la sectiunea multumiri, cu On The Road e alta poveste.
Jazzybirds a ales drept ilustratie pentru coperta o fotografie facuta de mine intr-o seara ploioasa si rece. Respectiva fotografie e folosita si pe afisul turneului de promovare On The Road. Pana la urma toate imaginile care ilustreaza albumul imi apartin, caci in ultimele luni am fotografiat formatia in nu mai putin de 5 sesiuni – intr-un parc, intr-o decapotabila, in studio la inregistrari, intr-un tramvai (prea frumos pentru ceea ce aveam eu in minte), s.a.m.d.
Dar – revenind la lansarea de la Opera Maghiara, iata o selectie de 16 fotografii realizate la concert.
Nu mi-am imaginat vreodata ca fotografia de concert poate fi periculoasa. Da, foto-jurnalismul in zonele de conflict e intr-adevar riscant. Se lasa cu victime in ambele tabere, dar si jurnalistii (cu sau fara aparate foto) isi pot pierde viata relatand evenimente violente.
Desi vreme de cinci ani am facut fotografii la multe evenimente muzicale (concerte/festivaluri/lansari/
Am stat lipit de scena, alaturi de colegii mei. Uneori pe vine, alteori in genunchi, sprijinit de vreo coloana, ridicat pe varfuri, cocotat la un balcon, cu capul lipit de difuzoare. Cautand mereu unghiul mai bun, momentul mai potrivit, urmarind lumina. Fara sa ne retragem dupa cateva cadre, desi nimeni nu ne obliga sa umplem cardurile cu sute de imagini. Ramaneam pana la sfarsit fiindca ne placea. Si muzica, si atmosfera, si ceea ce faceam acolo.
Imi amintesc ca la primele mele festivaluri open-air, o parte dintre fotografi (cei acreditati de la “presa mare” mai ales), isi faceau treaba repede si plecau. Cei mai mici, mai tineri, cei ce “trageau” mai ales pentru mediul online – site-uri de muzica adica, rupeau aparatele-n doua. Carau sculele ore-n sir, munceau pe rupte pana la ultimul bis. Nu i-ai fi putut dezlipi din fata scenei nici sa fi vrut, poate doar daca ii amenintai ca le iei “jucariile.”
Si nu i-am auzit niciodata plangandu-se de cat de mult trebuie sa munceasca; nici de banii pe care ii primeau (sau nu) pentru tot efortul asta nu vorbeau. Fiindca erau in stare sa nu doarma patru nopti pe saptamana pozand concerte pana spre dimineata manati de-o pasiune sincera, care n-avea nimic de-a face cu vreun interes mercantil, ori vreo obligatie seaca. Chiar daca unii au profitat de entuziasmul asta naiv al lor, nu i-am vazut vreodata frustrati, doar bucurosi ca sunt acolo si fac ceea ce le place.
M-am indepartat de scena muzicala si numarul de concerte fotografiate de mine s-a rarit considerabil in ultimii 3-4 ani, din motive pe care nu le discut acum. Am plecat din Bucuresti din vara lui 2014, asa incat nu i-am mai vazut pe colegii mei fotografi de multa vreme.
I-am recunoscut insa in primele imagini aparute dupa tragedia de la Colectiv si mi-am dat seama ca o buna parte din cei pe care-i stiam din vremurile in care mai “activam” constant in domeniul asta erau acolo. M-a cuprins imediat o spaima, care, in zilele care urmau se transforma in tristete. Unii dintre ei au murit. Despre unii dintre ei s-a scris mult zilele asta, despre altii – mai putin ori deloc. Expozitii, apeluri umanitare, zboruri in spitale din alte tari…
Erau oameni frumosi fotografii astia de concert, si aveau o inima mare, mai mare decat aparatele si obiectivele grele din kiturile lor foto.
Sa se odihneasca-n pace.
Initial programat la Teatrul National, concertul saxofonistului american Kenny Garrett a avut loc intr-un final la urma la Muzeul Etnografic.
Mult mai aproape de public decat ar fi fost pe scena Teatrului, domnul Garrett a stiut sa foloseasca spatiul Muzeului cum nu se poate mai bine, rupand invizibila bariera dintre artist si public, provocandu-si auditoriul sa participe… sonor si prin dans la un concert dens si intens.
Iata mai jos cateva imagini, cu multumirile de rigoare adresate doamnelor de la Muzeu care mi-au facut un pustiu de bine lasandu-ma sa fotografiez muzicienii de oriunde mi s-a parut ca ar putea iesi cadre mai surprinzatoare…
A, si pe final o neplacuta amintire – n-am mai fost demult la un concert la care sa aud “da si mie pozele”. Abia astept sa-mi vizitez prietenul pictor de icoane, sa-i spun senin “da si mie icoana”. Asa, pur si simplu. Dar cererea asta merita un text separat, drept urmare va invit acum la jazz:
