Pe centurica de sub pădurea Hoia – conexiunea alternativă dintre dormitor și restul încăperilor vieții Clujului – vineri 4 mai, după asfințit s-a petrecut o cursă de mașini.
Proba nocturnă a raliului a atras mai mulți spectatori decât în anii precedenți, ceea ce – aveam să constat mai târziu -a adus (pentru mine cel puțin) – sarea și piperul întrecerii.
Să mă explic: ne-am luat în primire petecul de iarbă la capătul dinspre cartierul Grigorescu al traseului, acolo unde piloții trebuiau să ia o imposibilă curbă în ac de păr, gândindu-ne că va fi cea mai spectaculoasă porțiune a întregii curse.
Soarele s-a retras implacabil și, după ce s-a făcut atât de întuneric încât nu mai nimeream doza de bere decât cu lanterna telefonului, a început spectacolul. Din cei peste șapte km ai cursei vedeam bine câteva sute de metri, sub 500, ca să fiu sincer.
Vedeam bine e un fel de a spune – mă orbeau pentru câteva secunde farurile puternice, urma reducerea vitezei până aproape de 0 pentru acul de păr menționat mai sus acompaniată de ropotul blitzurilor fotografilor plasați strategic și dispariția precipitată pe coborârea în linie aproape dreaptă. În cele mai frumoase momente, spatele mașinilor oferea efecte speciale balaurești – flăcări țâșneau pe țeava esapamentului, uneori și scântei!
Auzeam în schimb perfect bubuiturile motoarelor supra-alimentate (informație furnizată de colegul de la tehnic – CP) pe care unii dintre suporteri le cunoșteau atât de bine încât – deși nu vedeau aproape nimic – le asociau instant unor mărci auto și unor nume de persoane (cred că e vorba de piloții respectivelor mașini).
Auzeam și mici reprize de aplauze atunci când strânsa curbă era spectaculos parcursă. Dacă concurentul venea însă prea încet, publicul taxa abilitățile sale, cu spumoase comentarii: “parca aici în dreapta era o manetă pentru frâna de mână, n-am mai găsit-o și-atunci am băgat frână de motor” sau “asta e mașina de pâine, de vine-așa încet?” plus inevitabilă remarcă la identificarea unui Logan “ăsta-i un taximetrist în cursă.” Auzeam și nume de piloți, și alte lucruri specifice sportului pe 4 roți pe care însă nici nu le-am înțeles, nici nu le-am ținut minte, oricum – multe litere și cifre, un limbaj prea tehnic.
La plecare m-a lovit epifania: o cursă de mașini în beznă e ca și cum ai sta în tribuna unui stadion uriaș pentru o cursă de atletism nocturnă, iar singurele lumini funcționale ar fi frontalele alergătorilor și ecranele telefoanelor spectatorilor.
Imaginați-vă!
O trupa franceza – Transe Express – precede proiectia unui documentar despre lumea circului la editia 2016 a TIFF-ului. Bontida, 28 mai 2016.
Fotografierea petrecerilor pentru copii e de fiecare data incantatoare: cei mici sunt atat de absorbiti de joaca lor incat nu se sinchisesc defel de fotograful de langa ei. Asa incat sansele unor imagini autentice, care sa-i surprinda in frumusetea specifica varstei sunt ridicate. Pentru mine, fotografierea copiilor e o experienta plina de bucurie. Iar Cuibul Berzelor din Cluj e un loc foarte potrivit pentru aniversarea copiilor.
Grupul Jazzybirds lansa primul disc cu compozitii proprii (On The Road) pe 26 aprilie la Opera Maghiara din Cluj. Desi – ca sustinator al scenei muzicale autohtone – am “aparut” pe diverse discuri (fara sa cant vreodata ceva), de regula la sectiunea multumiri, cu On The Road e alta poveste.
Jazzybirds a ales drept ilustratie pentru coperta o fotografie facuta de mine intr-o seara ploioasa si rece. Respectiva fotografie e folosita si pe afisul turneului de promovare On The Road. Pana la urma toate imaginile care ilustreaza albumul imi apartin, caci in ultimele luni am fotografiat formatia in nu mai putin de 5 sesiuni – intr-un parc, intr-o decapotabila, in studio la inregistrari, intr-un tramvai (prea frumos pentru ceea ce aveam eu in minte), s.a.m.d.
Dar – revenind la lansarea de la Opera Maghiara, iata o selectie de 16 fotografii realizate la concert.
Imagini de la Napoca Dog Show, expozitia internationala desfasurata in week-endul trecut la Cluj-Napoca. Caini si oameni.
Nu mi-am imaginat vreodata ca fotografia de concert poate fi periculoasa. Da, foto-jurnalismul in zonele de conflict e intr-adevar riscant. Se lasa cu victime in ambele tabere, dar si jurnalistii (cu sau fara aparate foto) isi pot pierde viata relatand evenimente violente.
Desi vreme de cinci ani am facut fotografii la multe evenimente muzicale (concerte/festivaluri/lansari/
Am stat lipit de scena, alaturi de colegii mei. Uneori pe vine, alteori in genunchi, sprijinit de vreo coloana, ridicat pe varfuri, cocotat la un balcon, cu capul lipit de difuzoare. Cautand mereu unghiul mai bun, momentul mai potrivit, urmarind lumina. Fara sa ne retragem dupa cateva cadre, desi nimeni nu ne obliga sa umplem cardurile cu sute de imagini. Ramaneam pana la sfarsit fiindca ne placea. Si muzica, si atmosfera, si ceea ce faceam acolo.
Imi amintesc ca la primele mele festivaluri open-air, o parte dintre fotografi (cei acreditati de la “presa mare” mai ales), isi faceau treaba repede si plecau. Cei mai mici, mai tineri, cei ce “trageau” mai ales pentru mediul online – site-uri de muzica adica, rupeau aparatele-n doua. Carau sculele ore-n sir, munceau pe rupte pana la ultimul bis. Nu i-ai fi putut dezlipi din fata scenei nici sa fi vrut, poate doar daca ii amenintai ca le iei “jucariile.”
Si nu i-am auzit niciodata plangandu-se de cat de mult trebuie sa munceasca; nici de banii pe care ii primeau (sau nu) pentru tot efortul asta nu vorbeau. Fiindca erau in stare sa nu doarma patru nopti pe saptamana pozand concerte pana spre dimineata manati de-o pasiune sincera, care n-avea nimic de-a face cu vreun interes mercantil, ori vreo obligatie seaca. Chiar daca unii au profitat de entuziasmul asta naiv al lor, nu i-am vazut vreodata frustrati, doar bucurosi ca sunt acolo si fac ceea ce le place.
M-am indepartat de scena muzicala si numarul de concerte fotografiate de mine s-a rarit considerabil in ultimii 3-4 ani, din motive pe care nu le discut acum. Am plecat din Bucuresti din vara lui 2014, asa incat nu i-am mai vazut pe colegii mei fotografi de multa vreme.
I-am recunoscut insa in primele imagini aparute dupa tragedia de la Colectiv si mi-am dat seama ca o buna parte din cei pe care-i stiam din vremurile in care mai “activam” constant in domeniul asta erau acolo. M-a cuprins imediat o spaima, care, in zilele care urmau se transforma in tristete. Unii dintre ei au murit. Despre unii dintre ei s-a scris mult zilele asta, despre altii – mai putin ori deloc. Expozitii, apeluri umanitare, zboruri in spitale din alte tari…
Erau oameni frumosi fotografii astia de concert, si aveau o inima mare, mai mare decat aparatele si obiectivele grele din kiturile lor foto.
Sa se odihneasca-n pace.
Seria de imagini surprinse la Targul de la Negreni anul acesta continua cu episodul doi, tot din ziua de vineri. Primul episod e aici.
Cred ca nu mai vizitasem Targul de la Negreni din copilarie; forfota, universul pestrit de obiecte – de la cele uzuale la altele nastrusnice – a ramas aceeasi. Dupa ziua de vineri (inchisa, dar putin ploioasa) reveneam nerabdator si in ultima zi de targ, duminica, zi in care plecau toti vanzatorii de antichitati, alungati de ploaia deasa.
Ajungem si la acea (apocaliptica) zi, deocamdata va propun primele imagini de la Negreni, facute vineri, 9 octombrie, realizate toate cu un singur obiectiv, de 50mm.
In 14 martie 2015, la Cluj-Napoca avea loc o expozitie canina internationala dedicata in exclusivitate Ciobanescului German. Dincolo de show-ul din ring, merita observat si spectacolul de pe margine performat involuntar de stapanii cainilor artibtrati de internationalul dr. Wolfgang Lauber.
Plini de emotie, agitati, complet absorbiti de prestatia cainilor proprii, au terminat mai franti ziua decat ciobanestii germani care-au alergat in ring. Mai jos o selectie de imagini de la eveniment – un deliciu fotografic, multumita in primul rand expresivilor ciobanesti germani.
